Se bate mereu apa în piuă cu diferenţa dintre a prelua niște noțiuni pre-construite (cele pe care le-am asimilat de mici din mediu - familie, mass-media, școală, etc) și a formula propriile definiții despre lucruri. Noțiunile de succes și ratare nu sunt cu nimic diferite de cele de, spre exemplu, prietenie, iubire, sex, familie, femeie, bărbat, şamd, adică intră în categoria lucrurilor pe care le cunoaşte toata lumea şi ale caror definiţii, din punct de vedere social, sunt implicite. În fond, tot ce nu gândim noi înșine ca definiție a lucrurilor este o noțiune preluată, e o formă de plagiat subconştient şi inconştient, dacă vreţi, pentru că ne copiem atât bunicii, cât şi contemporanii. Ba mai mult, societatea ne încurajează să plagiem, pentru că e mai uşor să previzionezi evoluţii şi statistici când ai de-a face cu o specie uniformizată, atât în gândire, cât şi în expresie. Părerea mea e că nu există nici un moment al vieții noastre, ca persoane conștiente, capabile de reflecție individuală, care să nu fie contaminat de definiții anterioare ale experiențelor prin care trecem (definiţii date de propria noastră experienţă, deci un soi de auto-plagiat sau definiţii date de alţii). Mintea noastră este un construct complex care combină individualitatea (fiind singulară) și influențele mediului (inclusiv pe cele ale mediului genetic).
Apoi apare singura intervenţie divină din această lume (în afară de Jesus, de profeţi şi de economişti, evident) care este liberul arbitru. Pe care ni-l exersăm atunci când ne oprim înainte de a formula o părere despre ceva și încercăm să ne distanțăm de părerile gata formulate de alții pentru simplul fapt că modul în care filtrăm informațiile date de experiențe dau măsura noastră ca indivizi unici, capabili să gândească pentru ei înșiși. Dacă vreți, aici stă diferența dintre fast food și gourmet food. Fast food înseamnă în context că pur și simplu reproduci fidel niște idei pre-fabricate(opiniile ne-supuse unui exercițiu critic nu sunt altceva decât niște prejudecăți, deci niște idei fixe care ignoră contextele capabile să le modifice), în timp ce gourmet înseamnă că ești dispus să consumi timp și energie ca să alegi tu singur ingredientele care-ți sunt pe plac și să le combini pentru ca rezultatul să aibă o semnificaţie personală.
În același timp nu poţi ignora faptul că este practic imposibil să faci o distincție clară, alb-negru, între ceea ce preiei și produsul unic al minții tale ; din cauza asta, cei care ţin morţiş să fie originali TOT TIMPUL se obosesc degeaba. Și asta se întâmplă dintr-un motiv simplu - suntem noi înșine produsul a ceva anterior nouă și trăim cu toții în ceea ce se cheamă produsul experiențelor noastre colective. Cu alte cuvinte, individul nu poate fi separat de comunitatea/ societatea din care face parte. Ceea ce, într-o societate evoluată, n-ar trebui să îi constrângă libertatea de gândire sau de exprimare a propriei unicități.
Dar pentru că suntem unici și aceiași în același timp, sfaturi de genul Gândiți-vă ce este succesul pentru voi personal, nu ceea ce este succesul pentru restul societății (sau sexul sau iubirea sau mama sau tata) sunt la fel de folositoare ca o carte de self-help, adica 0. Ăsta e doar primul pas, menit să asigure o gândire critică, reflexivă, conștientă, dar nu e în nici un caz o soluție.
Şi aşa am ajuns la exemplul practic, despre succes, aşa cum îl definesc eu şi aşa cum îl defineşte societatea. Eu m-aș putea gândi că definiția mea personală despre succes este să-mi fac o colibă lângă o apă, lângă care să-mi cresc plantele și să-mi beau berea făcută în casă, şi aş fi pregătită să fac asta chiar ACUM. Ideea mea despre succes în viaţă nu lezează pe alţii, deci nu este sancţionabilă în sine, în schimb nici nu aduce rata de productivitate impusă ca normă socială şi calculată destul de precis pe cap de locuitor (o rată traductibilă în cuantumul pensiei tale, de altfel). Deci societatea nu este de acord ca eu, ca individ perfect apt pentru tot felul de munci, să mă retrag într-o colibă, astfel încât ideea mea despre succesul personal este invalidată. Ideea mea devine o utopie pentru că nu are acordul celorlalţi. Obiectivul de a-mi lua o colibă este nefezabil nu pentru că nu trăim într-o meritocrație - puțin mă interesează dacă merit să am o colibă sau nu, ci pentru că trăim într-o lume în care realizarea mea personală ca individ depinde de gradul de mulțumire pe care societatea îl manifestă vis-a-vis de persoana mea (persoana mea care e un număr înregistrat undeva în sistem , nu altceva), de cantitatea de muncă pe care o depun în societate (și noțiunea de muncă are iarăși o definiție la care eu ca individ nu pot contribui - munca este ceea ce spun ceilalți că e muncă, ceilalți fiind cei care mă plătesc pentru munca mea, în funcție de nevoile economice) și de răsplata imediată și direct cuantificabilă pe care o primesc în schimbul muncii mele. În scenariul acesta, eu nu-mi pot lua o colibă decât dacă : 1) cineva de care sunt legat prin sânge a satisfăcut cerințele de succes valorizate de societate (adică dacă familia mea sau alte suflete miloase mă fac proprietar al terenului pe care construiesc coliba și îmi dau și banii pentru restul angaralelor) sau 2) fac o muncă valorizată de societate, în felul acesta devenind o persoană de succes dupa definiția altora și în decurs de 15-20-30 de ani acumulez destul cât să-mi permit să fiu omul de succes conform definiției mele.
De unde trag concluzia că eu sunt liber să definesc termenii altfel decât restul societăţii, dar pentru ca să-mi ating orice obiectiv personal, este necesar să mă conformez majorităţii, deci sursei pentru tot ce înseamnă prejudecăţi, predefiniţii şi alte idioţenii trecute din gură în gură şi din generaţie în generaţie. În asta constă aporia unei discuții pragmatice despre noțiuni împrumutate și noțiuni pe care le formulezi tu însuți.
Există însă și o posibilă ieșire (practică) din această aporie - și anume ștergerea cuvântului CARIERĂ din orice dicționar. Pentru că important nu este să faci același lucru timp de 30 de ani, până când strângi bani de colibă, ci să muncești ce poți, ce vrei, când vrei, oriunde ar fi nevoie de munca ta și doar atâta timp cât este nevoie de munca ta. Poate așa am putea să avem și cum până la bătrânețe să aplicăm propriile idei despre succes...
0 comments:
Post a Comment